Corala Nicolae Lungu

a Patriarhiei Romane

 

După ce multă vreme muzica din Biserica noastră a fost exclusiv monodică (psaltică), începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, asistăm la apariţia unui fenomen nou: cântarea corală armonico-polifonică. Demn de remarcat este faptul că această muzică polifonică a intrat în ţara noastră pe uşa sfintei Biserici, primele încercări corale fiind de sorginte bisericească

Corala catedralei Sfintei Patriarhii – trecută până astăzi prin diferite metamorfoze – îşi află originile în însuşi începutul fragil al coralisticii româneşti din Muntenia. Domnitorul Alexandru Ghica va aduce de la Silistra pe Arhimandritul Visarion, preot rus, cunoscător al notaţiei pe portativ, dar şi al limbii ruse şi române; acesta va alcătui primul cor la Bucureşti, în 1836. Era un cor bărbătesc, format din ostaşi, de aceea se va numi Corul cântăreţilor Ştabului Oştirii. Stela Savaconsideră că Arhimandritul Visarion a fost primul care a aşezat muzică corală religioasă pe cuvinte româneşti; era vorba de o traducere şi transcriere în limba română a melodiilor bisericeşti aflate în uz la acea dată în Rusia. Deşi funcţiona la Curtea Veche (Biserica Sfântul Anton), unde, credem că făceau repetiţiile, corul bărbătesc alcătuit de Arhimandritul Visarion era solicitat în dese rânduri să cânte la Mitropolie în Duminici şi sărbători.

Corul Ştabului Oştirii se desfiinţează din ordinul domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu însă activitatea corală este continuată sub denumirea de Aşezământul Horal, instituiţie creată în 1865, unde Arhimandritul Visarion era director, compozitor, dirijor al cântărilor şi orânduitor de muzică bisericească. Notele originale pe care a lucrat Arhimandritul Visarion nu se mai păstrează; mai târziu găsim o „Colecţie de cântări pentru una sau mai multe voci” aranjate şi compuse de acesta, alcătuită din următoarele compoziţii: 1.Doxologie;2.10 Trio(cântările liturgice acompaniate de pian) şi 3. Concertul XIII(„Cu glasul meu către Domnul am strigat”). Activitatea sa în Ţara Românească ajunge până pe la 1865 când tipăreşte „Canonicile îndatoriri ale preoţilor”. Este o prelucrare din limba slavă, pe care o face la îndemnul Mitropolitului, după ce pleacă din postul de la Curtea Veche.
O altă etapă în istoricul coralei de la Mitropolie va fi semnată  de Atanasie Verzeanu. Fără să ne informeze asupra datei exacte (deşi bănuim că este anul 1865), M. Posluşnicu spune că acesta a înlocuit corul Arhimandritului Visarion la Mitropolie, venind cu corul său de la Biserica Sfântul Dumitru Poştă.
În primele generaţii de absolvenţi ai Conservatorului din Bucureşti s-a aflat şi Nicolae Bănulescu, ajuns şi el conducător al corului Sfintei Mitropolii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact în 1876. Deşi M. Posluşnicu îl prezintă ca pe o persoană cu reale calităţi care „uzează de toate mijloacele de pedagogie didactică pentru ca ansamblul religios să corespundă rangului ce i-l oferea Biserica celei mai înalte chiriarhii”, N. Bănulescu îşi atrage o seamă de critici în revista „România musicală”, corul trecând şi prin perioade mai rele din punct de vedere profesional; sub tirul criticilor se afla şi Eduard Wachmann, directorul Conservatorului şi „supraveghetor” al corului Domniţa Bălaşa şi al corului Sfintei Mitropolii. Revista „România musicală” acuză conducerea coralei Sfintei Mitropolii că a lăsat formaţia să ajungă într-o „stare deplorabilă”, determinându-l pe Mitropolitul Primat să apeleze la corul lui G. Musicescu pentru sfinţirea Capelei Române din Paris, declarând că „nu poate merge corul domnului Wachmann”.
Pe la 1885 la cârma corului Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei ajunge Ioan Bunescu, absolvent de Conservator, compozitor şi specializat în organizarea corurilor bisericeşti. Este cel dintâi compozitor preocupat de asigurarea repertoriului necesar cântării corale concretizăndu-şi strădaniile în tipărirea colecţiei „Repertoriul coral religios…” (1886). Ioan Bunescu s-a ataşat mai mult de activitatea dirijorală la Biserica Sărindar, prezenţa la corul Mitropolitan fiind foarte scurtă (1884?-1885). Dintr-o cerere adresată Mitropolitului reiese că starea de sănătate şi solicitările multiple de la Mitropolie l-au determinat să revină la Biserica Sărindar.
Până la venirea lui Gheorghe Cucu în 1912 – când postul de dirijor la Mitropolie rămăsese vacant prin decesul lui N. Bănulescu – nu mai cunoaştem alţi dirijori afară de Arhim. Visarion (1836-1865), Atanasie Verzeanu (1865-1876), Ioan Bunescu (1884-1885) şi Nicolae Bănulescu (1876-1912). Este o perioadă de formare a unui repertoriu adecvat, de cristalizare a unei sonorităţi „mixte” fără să vorbim însă de cor mixt în accepţiunea de astăzi. Vocile de alto şi sopran erau susţinute de copii. Biserica încă nu acceptase ca femeile să cânte în cor la sfintele slujbe. Acest fel de cor cu voci de copii la alto şi sopran va persista până la 1895 când G. Musicescu rupe „zăgazurile” instituţiei sinodale bisericeşti şi introduce femeile la vocile de alto şi sopran. Considerăm aceasta un lucru benefic pentru că vocile în schimbare ale copiilor făceau ca dirijorii să muncească enorm cu aceştia pentru însuşirea unui repertoriu, ca apoi, la scurt timp, să se dispenseze de serviciile lor, aceştia „pierzându-şi” vocea de sopran prin modificarea naturală a vocii.

     

O perioadă înfloritoare a corului Catedralei Mitropolitane este cea între 1912-1932, când la conducerea dirijorală s-a aflat Gheorghe Cucu , o personalitate incontestabilă a muzicii corale laice şi bisericeşti. În perioada 1 octombrie 1912 – 1 aprilie 1913, Gheorghe Cucu va suplini la pupitrul corului Mitropoliei pe N. Bănulescu aflat în concediu de boală, iar din 1 decembrie 1914 va fi numit dirijor prim, funcţie pe care o va ocupa până la sfârşitul vieţii(1932).
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor aflăm că Gheorghe Cucu  se plânge – prin 1930 - de „tratamentul” oferit de Administraţia sectorului economic care întârzia îndeplinirea „formelor pentru plata salariilor coriştilor”. Funcţionarul economic (D. Mamulea) refuza să îndeplinească formalităţile reproşând că sunt „persoane noi în cor pe care nu le cunoaşte şi nu le poate plăti”; replica lui Gheorghe Cucu: „un amestec nepermis în atribuţiile (sale)”. De fapt, Gheorghe Cucu se confrunta cu o situaţie universal-valabilă pentru toate perioadele istorice prin care a trecut corala Catedralei.  El mărturisea că „personalul unui cor bisericesc este flotant, schimbător de multe ori de la o lună la alta”, iar „lefurile coriştilor diferă după calitatea vocii lor, iar numărul e variabil, fie prin concedierea, fie prin retragerea sau achiziţionarea unor voci bune”. În încheiere se roagă să nu mai fie „şicanat, hărţuit şi suspectat” ca să poată continua activitatea de dirijor şi compozitor, căci doar liniştea i-a oferit răgazul să fie autorul atâtor lucrări precum şi a celebrului „Imn patriarhal”, o piesă muzicală de referinţă în uz până în zilele noastre.
Într-o cerere – datată 25 ianuarie 1931 – adresată  Întâiului Stătător al Bisericii, Patriarhului Miron Cristea (1925-1939), Gheorghe Cucu  face o introducere prin care arată realizările sale, după venirea la conducerea coralei  Catedralei: „Am reuşit a îmbogăţi prin compoziţiile mele repertoriul nostru atât de sărac, compoziţii care se cântă nu numai în toată ţara dar şi în străinătate – Răspunsurile mari, Nu pricep curată”; mai adaugă prezenţa sa la serviciile oficiale: 1 ianuarie - Te-Deum în Catedrală, 5 ianuarie - Serviciul la Palatul Regal, 6 ianuarie - la Biserica Zlătari. Toată această introducere este doar „captatio benevolentiae” pentru că se micşorase subvenţia pentru cor  şi, prin aceasta, scădea puterea de implicare profesională a membrilor săi. Trebuia rezolvată o problemă pecuniară; drept urmare sugerează o intervenţie la „domnul primar pentru ca din suma rezervată corurilor să binevoiască a acorda şi corului patriarhal o subvenţie potrivită nevoilor şi îndatoririlor lui”. În 9 martie 1931 Gh. Cucu a primit răspuns că Sfânta Mitropolie a Ungro-Vlahiei va beneficia de o sumă de 5000 lei lunar pentru corul patriarhal.
După decesul lui Gh. Cucu, Nicolae Oancea depunea în 9 septembrie 1932 o cerere adresată patriarhului Miron Cristea prin care solicita „postul de diriginte al corului Patriarhiei”. El a fost acceptat fără nici o reţinere din partea patriarhului, fiind cunoscut de acesta de la Sibiu, unde dirijase 12 ani Reuniunea de cântări „Gh. Dima”, perioadă în care patriarhul Miron a fost secretar la Arhiepiscopia Sibiului, ieromonah, protosinghel şi redactor la Telegraful Român. Cu ocazia numirii în postul de dirijor al corului Catedralei, marele ecclesiarh – Galaction Cordun - a fost înştiinţat de prezenţa profesorului Nicolae Oancea ca nou dirijor: „P.C. Voastră veţi îngriji ca noul dirijor să ia în primire repertoriul coral, cu inventar în regulă, iar coriştii să fie prezentaţi maestrului lor, punându-li-se în vedere să-i dea respectul şi ascultarea cuveniă, ca unui conducător care are toată răspunderea pentru bunul mers al execuţiunilor corale liturgice”.  Patriarhul Miron, cu propria sa mână a aşternut pe hârtie o seamă de sfaturi foarte interesante şi emoţionante adresate dirijorului: „vă atragem atenţia asupra rolului deosebit de mare pe care îl are corul Catedralei Sfintei Patriarhii şi asupra marii răspunderi ce vă incumbă postul ce ocupaţi. Pe lângă serviciile liturgice şi religioase din duminici şi sărbători, la fel ca în toate celelalte biserici, la Catedrală au loc în plus servicii cu caracter oficial, la care iau parte conducătorii Statului în frunte cu M.S. Regele, precum şi alte persoane înalte. Înţelegeţi dar că execuţiunile corale, în asemenea împrejurări trebuie să fie de o calitate cu totul superioară. Şi nu numai în împrejurările deosebite arătate, dar chiar la servicile obişnuite, corul Catedralei trebuie să se prezinte  în chip admirabil, spre a servi de model vrednic de imitat pentru toate corurile din Capitală şi chiar din ţară. Veţi avea deci deosebită grijă la alegerea bucăţilor de executat, vă veţi îmbogăţi repertoriul cu compoziţiuni alese, alcătuite în stilul muzical tradiţional, convenabil primei catedrale ortodoxe a ţării. Programul să fie întotdeauna întocmit cu grijă şi fixat din bună vreme. Coriştii să fie disciplinaţi, să cânte cu evlavie şi artă în acelaşi timp, să aibă o ţinută cuviincioasă, şi să fie totdeauna exacţi, atât pentru execuţiuni, cât şi pentru repetiţiile ce le veţi găsi necesare”.
Corala Catedralei Patriarhale a funcţionat sub conducerea profesorului Nicolae Oancea între anii 1932 şi începutul anului 1940. Credem că acesta a fost nevoit să renunţe la conducerea coralei o dată cu venirea pe scaunul patriarhal a lui Nicodim Munteanu (1939-1948). Perioada de păstorire a patriarhului Nicodim este cea mai frământată pentru continuitatea coralei, între 1945-1946 fiind chiar suprimată activitatea acesteia. Nu ştim care au fost considerentele şi argumentele patriarhului Nicodim, dar dorinţa sa, - odată cu venirea la cârma Bisericii – era ca în Catredala Patriarhală să cânte un cor bărbătesc. Pentru concretizarea dorinţei sale îl cheamă de la Biserica română din Sofia pe Ioan Popescu-Runcu,preot cu „practică corală de peste 20 de ani, între care 17 numai la Sofia”. În cererea din 20 martie 1940, preotul I. Popescu-Runcu „se obliga” a crea corul pe care Înalt Prea Sfinţia Sa îl dorea. Strategia sa era aceea de a angaja cele mai bune elemente, încredinţând pe patriarh că se „pricepe a da cele mai bune rezultate”. Pentru acelaşi post solicitase numirea şi Traian J. Popovici, din Chişinău, profesor titular de muzică vocală, întemeietorul Reuniunii muzical-culturale „Graiul Neamului” şi director al Conservatorului Naţional de muzică şi artă dramatică din Chişinău, cu activitate artistică de 22 de ani în Basarabia. Cererea din 8 aprilie 1940 venea după ce postul fusese ocupat de Pr. I. Popescu-Runcu; drept urmare, solicitarea sa a fost respinsă.
Aşadar, cel care va conduce destinul coralei Sfintei Patriarhii – deşi nu pentru mult timp – va fi Pr. I. Popescu-Runcu. Profesorul Nicolae Oancea nu s-a bucurat de încrederea noului patriarh care dorea un cor bărbătesc şi a dat girul său părintelui Runcu, chiar dacă acesta venea cu câteva „pretenţii materiale”demne de luat în seamă. Lucrurile nu au mers aşa de simplu; anii ‘39 –‘40 au adus mai multe surprize în planul artistic din Dealul Mitropoliei. În 13 mai 1940, patriarhul Nicodim Munteanu primeşte un memoriu semnat de 22 corişti, foşti membri ai corului Sfintei Patriarhii, „mulţi dintre ei încă de la înfiinţarea lui de N. Oancea, din 1932”. Aceştia mărturisesc că, pe lângă „necazurile pe care le-au întâmpinat în aceşti ani” au avut şi „multe bucurii”, printre care aceea că numărul credincioşilor s-a mărit în Catedrală şi datorită bunei lor prestaţii „sub imboldul continuu al conducătorului, prof. N. Oancea, Catredala devenind neîncăpătoare”. Surprinderea lor a fost că „în preajma sfintelor sărbători ale Paştelui, fără nici un fel de preaviz, în ziua de 19 aprilie 1940, suntem anunţaţi că de duminică, 21 aprilie 1940 – deci peste două zile – vom fi înlocuiţi cu altă formaţie corală”. Coriştii nu comentau motivele şi nici protestau la decizia patriarhului dar cereau să fie retribuiţi până la 1 septembrie 1940, când se încheia stagiunea. Patriarhul a respins cererea însă le-a acordat încă un salariu (pe luna aprilie 1940), noul cor sub conducerea preotului Runcu începând a fi plătit tot din aprilie 1940. Aşadar, din 1 aprilie 1940, corul mixt al prof. N. Oancea va fi înlocuit cu un cor bărbătesc condus de preot I. Popescu-Runcu. Acest cor va avea însă o viaţă scurtă de doar 2 ani. Din documentele pe care le avem acest cor era alcătuit din soldaţi (ofiţeri şi subofiţeri ai armatei) numele lor fiind cunoscute din 2  referate (3 octombrie şi 5 decembrie,1940). Deasemenea, Arhiepiscopia publica în ziarele: Universul, Curentul, Timpul şi România un anunţ prin care angaja -„cu bună plată”- corişti: tenori, baritoni şi başi pentru corul Catedralei, audierea făcându-se în zilele de 29 şi 30 martie la Cancelaria Sfintei Arhiepiscopii. Se pare că activitatea preotului Runcu la corala bărbătească a catredalei nu va fi de durată; fiind şi slujitor al altarului şi-a luat colaborator la pupitrul coralei pe Remus Ţincoca, profesor la Şcoala militară de muzică cu funcţia de sergent în armată. Cele mai multe memorii, cereri şi referate sunt semnate în această perioadă: „prof. Remus I. Ţincoca – dirijor”.  Nu ştim care au fost motivele, dar corul bărbătesc nu a avut continuitate. Se pare că implicarea preotului Runcu nu a fost de durată, poate din motive pecuniare, fie pentru că era slujitor al altarului şi duminica slujea ca preot şi nu ca dirijor, sau că membrii coralei, fiind soldaţi au fost disponibilizaţi spre noi „ascultări”, apropiindu-se războiul. Din punct de vedere profesional „corul s-a achitat onorabil”, deşi era format din persoane instruite a cânta o cu totul altă muzică, departe de ceea ce ar fi fost necesar şi firesc într-o Catedrală patriarhală. Preot I. Popescu-Runcu nu a renunţat la paisunea sa pentru corul bărbătesc, organizând „Corala Preoţilor” din Capitală, alături şi în concurenţă pemanentă cu Pr. Alexandru Delcea, formaţie care a avut prestaţii excepţionale, multe în scopuri caritabile.
Iată că „minunea” corului bărbătesc nu a rezistat la Catedrala Patriarhală decât 2 ani (aprilie 1940 - mai 1942)”când, prin „dezorganizarea corului şi încetarea delegaţiei domnului Remus Ţincoca de a mai conduce acest cor (nici nu se mai pomeneşte de Pr. I. Popescu-Runcu), postul de dirijor al Catedralei Sfintei Patriarhii a devenit vacant din 1 martie 1942. În interesul de ocupa acest post au prezentat cereri şi acte următorii: Ştefan Stoicescu – dirijor la Biserica Kalinderu, N. Catino – dirijor la Biserica Slobozia, N. Lungu – dirijor al Coralei România, Gh. Constanţiu – profesor la Liceul Şincai şi I. Baston – dirijor la Biserica Sf. Spiridon Nou. În mod surprinzător cel acceptat în funcţie a fost Ştefan Stoicescu, dirijor la corul Bisericii Kalinderu, în acea vreme şi conducătorul Societăţii Corale Gavriil Musicescu. Credem că a fost un concurs de „cereri şi acte”, consilierii propunând patriarhului în post pe Ştefan Stoicescu iar acesta dând aprobarea fără alte comentarii.
Din dosarul nr. 165/1942 se înţelege că Ministerul Cultelor subvenţiona corala Sfintei Patriarhii şi solicita administraţiei Sfintei Arhiepiscopii să trimită ştatele de plată semnate cu numele coriştilor. Cu această ocazie aflăm că existau 25 de corişti (5 soprani I, 3 soprani II, 2 alti I, 2 alti II, 3 tenor I, 2 tenor II, 3 baritoni şi 5 bassi). În 19 aprilie 1943 Ştefan Stoicescu participa la un concert la Sala Radio, ocazie cu care aflăm din nou lista completă a coriştilor (26 de persoane) şi dirijorul.
Corala s-a aflat sub conducerea dirijorală a lui Ştefan Stoicescu până în anul 1946, când postul  va fi ocupat de Ştefan Popescu, profesor la Academia Regală de muzică şi artă dramatică. Într-o cerere din 26 iunie 1947 acesta solicita Arhiepiscopiei o subvenţie necesară achiziţionării unui pian pentru repetiţii;(consta 65 de milioane, marca Weber, placă de bronz, mecanism Blüthner). După o scurtă colaborare cu D. Stancu, probabil că unele animozităţi create între Ştefan Popescu şi D. Stancu l-a determinat pe cel dintâi, în calitate de director al corului catedralei să ceară patriarhului la 14 martie 1946 ca D. Stancu să înceteze de „a mai figura în calitate de dirijor şi membru al corului”.

Fenomenul ciclic al înlocuirii unui cor cu altul (cu dirijor cu tot) se petrece la sfârşitul anului 1947. Într-un memoriu – 26 corişti – se plâng patriarhului că în ultimele 3 luni nu au mai fost plătiţi şi că au fost „înlocuiţi împreună cu Ştefan Popescu de către o altă formaţie condusă de domnul profesor Lungu”. Era perioada în care patriarhul Nicodim se îmbolnăvise iar la începutul anului 1948, patriarhul Justinian îndeplinea funcţia de locţiitor de patriarh (februarie 48) iar în 6 iunie 1948 era înscăunat ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Aşadar, sfârşitul anului 1947 marchează începutul unei noi epoci artistice în viaţa coralei Catedralei, cea mai fructuoasă şi mai îndelungată marcată de personalitatea profesorului Nicolae Lungu (1947-1985). Maestrul N. Lungu venea cu o experienţă bogată în domeniul artistic ca profesor, dirijor şi compozitor. Era absolvent de Seminar Teologic, de Teologie şi Conservator; a activat la Societatea corală „Carmen” întemeiată de D. G. Kiriac şi a fondat  Societatea corală „România” (1935-1947). Înainte de a ajunge directorul coralei Catedralei Sfintei Patriarhii a condus corul de la Biserica Sf. Ilie Gorgani(1921-1922), Biserica Cotroceni (1922-1928), Biserica Amzei (1928-1939) şi Biserica Sfântul Spiridon Nou (1940-1947). Pe lângă experienţa dirijorală, maestrul Nicolae Lungu va îmbogăţi repertoriul coral bisericesc şi laic cu lucrări de o valoare inestimabilă şi va aduce cu sine în cafasul Sfintei Patriarhii o formaţie de notorietate alcătuită din cei mai pricepuţi şi devotaţi membri ai Societăţii corale „România”,  cu care avusese o seamă de reprezentaţii scenice de răsunet în ţară şi străinătate. Alături de maestrul Nicolae Lungu s-au format sute de studenţi – fiind şi Conferenţiar la catedra de Muzică bisericească, ritual şi tipic, la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti (1949-1971) – cei mai talentaţi luând parte la repetiţiile coralei Sfintei Patriarhii (Pr. Nicu Moldoveanu, Pr. Niculae Necula, Pr. Vasile Stanciu, Pr. Victor Frangulea, Pr. Marin Velea ş.a.), unde au trăit experienţe artistice unice. Întotdeauna s-a înconjurat de ucenici care i-au şi urmat crezul artistic: preoţii Anton V. Uncu (1955), Constantin Drăguşin (1959) şi Iulian Cârstoiu (din 1972, decedat în 1992), cel din urmă participând decisiv la imprimarea cu succes a unor discuri pe ebonită: „Cântările Sfintei Liturghii”, „Concerte religioase” şi „Colinde”.
A urmat la conducerea coralei Patriarhale parintele Constantin Drăguşin, doctor în Teologie, absolvent al Conservatorului de muzică din Bucureşti, profesor, dirijor şi compozitor. Urmând liniei trasate de profesorul Nicolae Lungu, părintele Constantin Drăguşin şi-a apropiat la rândul său mai mulţi discipoli între care preot lector dr. Stelian Ionaşcu (dirijor secund din 1993 si actualul dirijor al coralei din 2008), diac. Constantin Ştefan Răzvan, (teolog dar şi absolvent de Conservator), precum şi pe tânărul Eloi Siluan (teolog) şi pe domnişoara Luminiţa Guţanu, (doctor în muzicologie), persoane cu reale calităţi pedadogice şi dirijorale, sârguitori în păstrarea şi continuarea unui stil inconfundabil al acestei formaţii corale.
Repertoriul Coralei Patriarhiei este vast, preponderent religios şi liturgic, din paleta largă componistică – de la piese clasice la cele contemporane – fiind riguros selectate  partiturile care se încadrează cu demnitate în spaţiul liturgic al Catedralei Patriarhale. Efortul unei asemenea corale este substanţial; două repetiţii săptămânal şi concertul (răspunsurile litrugice) din fiecare duminică şi sărbătoare solicită corul cel puţin ca într-un concert susţinut de orice formaţie profesionistă pe scenă, totul petrecându-se „live”, în direct, într-un dialog permanent cu slujitorii Sfântului Altar, după o rânduială tipiconală riguros stabilită. Sonoritatea este distinctă, o formaţie cu armonice de cor de filarmonică, plămădită din voci mature dar şi în formare, dând sens unei chemări scripturistice: „Toată suflarea să laude pre Domnul...” Corala îmbină în componenţa sa persoane care deja activează în coruri profesioniste dar şi profesori, intelectuali, studenţi teologi sau absolvenţi de Conservator, cu toţii dăruiţi pentru această slujire (coslujire) în Biserică; pentru fiecare este un act de dăruire şi dragoste pentru cântul coral bisericesc.

 

 


 

 Pr. Lector. Dr. Stelian Ionascu