englezaromana

sigla patriarhie
Corala Patriarhiei Româneîntre muzică şi istorie
Cu o vechime de peste 200 ani, Corala Patriarhiei Române reprezintă pentru modernitate mărturia evoluţiei muzicale polifonice la noi. Pupitrul corului a găzduit de-a lungu vremii  nume de excepţie în dirijat şi compoziţie. Aceşti artişti au adus constant noi forme şi direcţii în evoluţia muzicii corale româneşti şi au pus mai presus de orice dragostea pentru muzică, religie şi societate.
Se poate spune fără a greşi că parcursul istoric al muzicii polifonice a fost influenţat de mişcările de ordin social şi cultural, îmbinându-se astfel ideologia dominantă a epocii cu identitatea proprie a fiecărui compozitor şi interpret.
Deşi au existat mereu critici ţintind fie stilul componistic, fie dirijorii şi corul, timpul a demonstrat locul aparte pe care îl ocupă  frumosul în viaţa oamenilor. Exprimat prin cuvinte simple adresate lui Dumnezeu, susţinut melodico-armonic de o sonoritate caldă, firească, perceptibilă de către toţi ascultătorii, frumosul se conturează în rugăciunea cântată.

"...este un dirijor înnăscut. Ca un adevărat derviş al melodiilor, cercetează esenţele descifrate din vaporozităţile muzicale pentru a ţese din murmure uşoare o pânză de vraje."

  •  

Ilariu Dobridor (Viaţa românească – 1935)
Despre muzica religioasă
Respectând constant valorile sacre spirituale, muzica religioasă propune două stări fundamentale ale omului în faţa divinului: (interioară) rugăciunea ca stare de regăsire a propriului eu în macrocosmosul raportat eternului şi (exterioară) lauda  adusă lui Dumnezeu, o ofrandă marcată de optimism şi credinţă.
Prima stare a muzicii imprimă un sentiment personalizat în funcţie de caracterul fiecărui om în parte, fiind exprimat melodic (de obicei) în tonalităţi minore, încărcate de lirism şi intensitate semantică. Este redată, astfel, cât mai fidel, capacitatea umană de a percepe diferit fiecare emoţie în parte, de a clădi un univers propriu, necircumscris variilor constrângeri. Muzica se transformă în rugăciune, în legătura directă, dialogică, dintre om şi Dumnezeu. Limbajul muzical folosit valorifică la maximum textul, susţinând, prin repetiţie (text sau tematică muzicală), mesajul rugăciunii. În acelaşi timp, la fiecare reexpunere tematică, răsare o emoţie nouă, în care se comprimă firesc, unitar, trecutul şi prezentul, resemnarea şi speranţa, terestrul şi celestul.
Cea de-a doua stare a rugăciunii este oda închinată lui Dumnezeu, imnul emanând fericirea omului conştient de miracolul existenţei sale, de puterea credinţei în valorile universale primordiale.  Muzica susţine textul de laudă prin tonalităţi majore, încarcate de luminozitate şi transparenţă, subliniind forţa credinţei printr-un ritm marcat permanent de accente.
Pe baza acestor două trăiri prezente în fiecare treaptă istorică a societăţii, muzica românească a oferit auditoriului o gamă extinsă de viziuni stilistice în care se pot identifica ideologiile predominante ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Cât despre secolul XXI, acesta apare ca o reeditare hermeneutică a percepţiilor expuse de clasici, ca o argumentare a tradiţionalismului prin prisma inovaţiei moderne, marcată ermetic de comprimarea elementului spaţio-temporal în fiecare nivel al existenţei umane.
Muzica religioasă românească scrisă pentru cor surprinde elemente şi tehnici stilistice atât din muzica clasică universală, cât şi din muzica bizantină, pilonul care a generat cursul acestui nou nivel artistic de comunicare între om şi Dumnezeu. Contrapunctul palestrinian, imitaţia în stretto, ornamentaţia bogată caracteristică Barocului, luminozitatea şi echilibrul propulsat de clasici, freamătul şi lirismul introvertit emanat de romantici, modalismul şi glasurile bizantine, toate acestea portretizează rugăciunea, de fiecare dată evidenţiind un nou chip al mesajului transmis. În acest puzzle ascultătorului i se oferă posibilitatea de a alege şi recompune imaginea finală a lucrării, incluzându-se astfel în procesul creaţiei.
Trebuie amintit, de asemenea, că în muzica religioasă românească găsim şi influenţe din omoloaga sa rusească. Acest import cultural se explică prin calitatea stilistică a muzicii religioase ruseşti, dar şi prin factorii politico-sociali care au determinat relaţiile de vecinătate cu marele imperiu estic.
Pentru a demonstra o dată în plus universalitatea rugăciunii, unificând graniţele impuse de politic până şi muzicii, amintim că astăzi, în Biserica Ortodoxă Română, suntem întâmpinaţi cu lucrări scrise atât de compozitori români (N. Lungu, G. Musicescu, Ghe. Cucu, D. G. Kiriac, D. Alexandrescu, Ed. Wachmann, P. Constantinescu, Ghe. Popescu – Braneşti, I. D. Chirescu, Ghe. Dima, V. Spătărelu, S. Păutza,  D. Pop, I. Popescu –  Runcu, ş.a.) cât şi de compozitori din Republica Moldova şi Rusia (Rachmaninov, Botneavsky, Gavrilov, Arhanghelski, ş.a.).
Raluca Negriuc
Repertoriul Coralei Patriarhiei este vast, preponderent religios şi liturgic, din paleta largă componistică – de la piese clasice la cele contemporane – fiind riguros selectate  partiturile care se încadrează cu demnitate în spaţiul liturgic al Catedralei Patriarhale. Efortul unei asemenea corale este substanţial; două repetiţii săptămânal şi concertul (răspunsurile litrugice) din fiecare duminică şi sărbătoare solicită corul cel puţin ca într-un concert susţinut de orice formaţie profesionistă pe scenă, totul petrecându-se „live”, în direct, într-un dialog permanent cu slujitorii Sfântului Altar, după o rânduială tipiconală riguros stabilită. Sonoritatea este distinctă, o formaţie cu armonice de cor de filarmonică, plămădită din voci mature dar şi în formare, dând sens unei chemări scripturistice: „Toată suflarea să laude pre Domnul...” Corala îmbină în componenţa sa persoane care deja activează în coruri profesioniste dar şi profesori, intelectuali, studenţi teologi sau absolvenţi de Conservator, cu toţii dăruiţi pentru această slujire (coslujire) în Biserică; pentru fiecare este un act de dăruire şi dragoste pentru cântul coral bisericesc.